Filme

American Beauty ca parte componenta a dublei lectii de viata, impreuna cu K-Pax. Prolegomene pentru oricine este dornic sa invete abc-ul vietii. Un strigat incredibil de desteptare. Este exact despre ceea ce vorbeam. Citez din film " and in a way, I'm dead already." Care este hotarul dinrte viata si moarte? Simplist vorbind, moartea propriu-zisa, nu ca stare pasiva ce se instaleaza in locul vietii, ci Moartea personificata in personaj cu coasa, personaj activ. Dar moarte si viata ca notiuni vagi coexista uneori pe perioade dezarmante. Se poate muri la 20 de ani. Iar in acest caz, Moartea este rutina ca dezumanizare, ca lipsa a implicarii emotionale in faptele zilnice si de aceea fals banale ale vietii.
Dezumanizare ce isi gaseste intreaga desavarsire in rogoarea militara. Acolo regula este lentila de interpretare al oricarui inefabil gest de viata. Viata moare si o atmosfera impecabila de laborator este tot ce poate ramane in urma.
O slujba de compromis
Viata, minunea vietii este peste tot.............Peste tot "there's so much beauty in the world that sometimes I feel I can't take it." Dar pentru asta este nevoie de un ochi capabil de mirare in fata "banalitatilor".
Lester evolueaza de la personajul blazat, si mort deja intr-un fel, la personajul care descopera viata in afara conventiilor, in momentul in care descopera ca el este cineva ca are un trecut( de asta la sfarsit recapitulandu-si viata-imaginile ii sunt din trecut, si , nu mai putin inainte de a fi impuscat- este furat de o veche poza de familie), deci o identitate, ca fericirea nu are o reteta, nu are o lege universala ce poate fi atinsa printr-o viata standard, ci fericirea este un ceva personal si tine de o traire autentica a faptelor marunte ale vietii.
Aceasta ultima idee este subliniata de Angela- personajul care se inchipuie, care isi construieste fericirea prin fapte neautentice si pentru care satisfactia este adusa de mari realizari-ca aceea de a deveni model. Este un contra exemplu. Lester isi gaseste bucuria intr-o slujba cu cat mai putine responsabilitati
"Viata" dinaintea reinvierii este o vietuire hipnotica intr-o lume a valorilor intoarse, a unor valori care nu-i apartin lui Lester si pe care le accepta prin resemnare. Momentul redescoperirii vietii este momentul in care poate striga "it's just a couch", este momentul in care lucrul este lucru, in care valoarea materiala isi ocupa locul - este inlocuibila, dispensabila iar ceea ce primeaza asupra acesteia este valoarea sentimentala.
Iar valoarea sentimentala este ubicua iar a o vedea tine de disponibilitatea de a vedea in spatele lucrurilor, acea forta binevoitoare care face ca, dincolo de bine si rau, orice act de viata sa fie o minune. Privita de deasupra pseudovalorilor, de deasupra problemelor zilnice, dintr-o perspectiva generala, la scara globala, faptele de a trai, a te bucura de frumos, a suferi, a muri - sunt niste minuni deasupra puterii noastre de intelegere. A pricepe acest lucru, inseamna o armonizare cu eul natural, inseamna pentru Lester a intelege ca moartea nu este o nenorocire, iar o viata poate fin implinita, poate fi socotita fericita in momentul care valorile s-au rostuit. Adica este viata in care omul a reusit sa faca ordine si sa puna lucrurile la locul lor

Platitudini de seara

Sunt unele zile absurde! Sunt unele perioade absurde…………….Cand esti lucid, cand esti prea lucid, cand stii ca tot esafodajul pe care l-ai construit cu grija si minutiozitate de ani si ani, scartaie si trosneste la toate incheieturile.
Cine credea ca o privire ecorseaza?
Muschi palpitand si sange proaspat. Miros visceral, fetid………..o viata.

Momente in care STII ca totul este inutil. In care vezi frenezia vietii in fata, o vezi si nu o intelegi. O vezi si nu o recunosti, te privesti si nu stii ce faci, cine esti si de ce esti.
Zile frumoase cu soare, biserica Stavropoleos!
Credite, chirii, intretinere, salariu!
“Sulutiu savurand parfumul piparat, intepator al unei necunoscute, la cinematograf: M-am imbogatit cu mirosul unei femei frumoase.”
Contracte, conditii, situatie, siguranta!
Serviciu, mancare , haine, serviciu, mancare, haine, serviciu……………..
Dobitoci!

SE POATE ZBURA! Dar am uitat ca pot zbura. As vrea sa reinvat ce am uitat, as vrea sa invat ce nu am stiut niciodata.
“Daca te gandesti ca e anormal faptul ca te mentii in aer fara elice si fara aripi, atunci credinta se clatina, incepi sa pierzi inaltime si sa cobori”


E atat de frecvent vietuitul larvar si apter, viata de subterana, ca am uitat sa ne ridicam ochii din latrina.

Sunt unele zile absurde! Sunt unele perioade absurde………………Cand nu mai stiu in ce cred. Un vis frumos se termina, ma trezesc si ma vad pus in fata unui implacabil, enorm :“DE CE?”. Si imi vine sa ma culc iarasi……………………
Muschi palpitand si sange proaspat. Miros visceral, fetid………..o viata.

Mi-e greata de toate platitudinile pe care le scriu!

Despre rabdare

Rabdarea-capacitatea de a supune porniri firesti in chip rational in scopul obtinerii unor avantaje mai mari.

i)Asteptatul presupune inainte de toate rabdare. Cu cat astepti mai mult cu atat ai nevoie de mai multa rabdare. Dar sunt situatii in care se ating niste limite pe care le simt ca depasesc marginile suportabilului, imi inunda intrega constiinta si toate sentimentele sunt injugate si jucate de o disperare care matura si bantuie intreaga mea fiinta. Si atunci ma intreb cum functioneaza rabdarea pentru ca desi in accesele de disperare o vad de mult pierduta in urma sau chiar deloc, rezultatul final si invariabil de altfel este ca revin la ea si incerc s-o ocrotesc, s-o alimentez in chipuri cat mai fanteziste, dar sa nu o pierd.
Rabdarea nu este un dat care se manifesta in mod constant. Ba mai mult, ea are initial, caracteristicile unui obiect fizic: este uzabila, consumabila, iar stocul initial este calibrat la dimensiunile estimate ale evenimentului caruia trebuie sa-i faca fata. In cazul in care evenimentul vizat nu depaseste anumite limite ale “normalitatii” si bunului simt, rabdarea se va consuma in mod uniform. Nu apar probleme.
In momentul in care aceste limite mana omul pe cai straine naturii umane, rabdarea apare in toate culorile curcubeului. Formele ei de manifestare sunt extreme de variate.
Cum spuneam, rabdarea lucreaza cu segmente, cu termeni limita. Cand aceste segmente ii sunt la indemana-nu apar probleme. Cand insa limita este undeva departe, apare un joc ce consta in tronsonarea segmentului initial in mai multe segmente, astfel incat o bucata mare ce nu poate fi consumata dintr-o imbucatura, este transformata in mai multe imbucaturi mici-si savurata daca se poate!?-pofta buna!
Mecanismul ascuns al acestui procedeu consta in a da activitate continua mintii si de a nu-I suspenda activitatea pana la un moment indepartat, pentru ca atunci va fi coplesita de simtamantul infinitatii timpului, ci de a o tine continuu in stare “de veghe”.
In acest inca fericit caz, omul poate iesi din aceasta incercare nemarcat psihic. Daca insa lipsesc elementele care pot constitui termeni intermediari reali, situatia se complica-omul se va agata totdeauna de niste termeni intermediari iar daca ei nu exista in mod obiectiv, vor fi creati fictiv. Nu asta e problema. Ea consta in posibilitatea ca acesti termeni sa nu fie veridici, adica sa nu poata domina temporal termenul final. Este cazul in care rabdarea inregistreaza fluctuatii enorme in functie de punctul la care ea se raporteaza.

ii)Dar ce mai inseamna a avea rabdare? Inseamna a putea rabda, adica a indura vitregii, a duce “una si alta”. In cazul inceput: timpul.
Dar acest mod de intelegere a rabdarii creeaza o relatie de opozitie: pe de-o parte cel care rabda, pe de alta parte timpul-factorul care ma copleseste si ma aduce in situatia de “a rabda”.Asadar timpul este dusmanul impotriva caruia lupt tocmai cu rabdarea (ca arma) in intelesul ei din prima parte.

Viata ca asteptare rabdatoare a mortii?
Implica tronsonarea dar nu si obtinerea unor avantaje mai mari. De fapt intrebarea suporta un raspuns afirmativ in acceptiunea a 2-a a cuvantului.
Pentru ca altfel rabdarea apare odata cu nerabdarea.Avantajul scontat este asteptat cu nerabdare, asadar se afla fata in fata efervescenta unui spirit cu ceea ce ii apare drept exasperanta lentoare a timpului. Termenul mediu al acestei relatii conflictuale este rabdarea, intrucat, asa cum aratam ea lucreaza si cu timpul si cu spiritul (prin tronsonare).

De fapt care este diferenta dintre cele doua intelesuri ale rabdarii? Cred ca au aceeasi aplicabilitate, diferenta de sens fiind una de viziune:
-daca in primul inteles este urmarit avantajul
-in al doilea sens nu se urmareste nimic
Este diferenta dintre o atitudine optimista si una resemnata.
In primul inteles rabdarea are un sens constructiv, corespunde unei vieti “normale”, desfasurata in succesiunea limita de atins-limita de depasit. Rabdarea aici este in definitiv un atribut al ratiunii: este rabdarea parcurgerii unei etape limita de atins-limita de depasit esentiala in lantul etapelor, cu constiinta esentialitatii ei.
In al doile sens, rabdarea este mai degraba atributul prostiei, lasitatii. Nu mai este nimic de asteptat, nu mai este nici o limita de atins si totusi rabzi. Este prostia nediscernerii inutilitatii rabdarii, este lasitatea neasumarii revoltei.

Romanii sub comunism au fost rabdatori. Polonezii prin “Solidaritatea”-nu prea.

Don quijotism: sa te revolti impotriva mortii.

Despre intrebare

Intrebarea fondatoare
Orice stiut presupune un ne-stiut. Pentru a deveni stiut trebuie sa existe starea de intrebare, predispozitia spre cunoasterea lui- nestiutul. Aristotel in inceputul Metafizicii : "Toti oamenii au sadita in firea lor dorinta de a cunoaste."
Ca exista si lucruri pe care pur si simplu le stim sa le aflam accidental, fara a fi vrut in mod special sa le stim, e adevarat dar acest lucru nu inseamna cunoastere a lor, pentru ca ele nu se incadreaza intr-o structura de cunoastere.
Intrebarea confera structura. O intrebare conduce la un raspuns. Raspunsul duce la " a sti" iar a stii duce la a stii ca nu stii, iar a nu stii duce la intrebare.
O intrebare duce asadar la raspuns iar raspunsul duce (in mod evoluat) la o alta intrebare. O cantonare in raspuns este un semn de.....lipsa de interes pentru o continuare? Marginire? Raspunsurile sunt material brut, intrebarile sunt structura.
Un om intelept este cel care are structura intrebarilor. Care stie sa puna intrebarea fondatoare si sa continue in mod strict sirul intrebare-raspuns-intrebare.....

Aristotel : cate intrebari ne punem - atatea raspunsuri avem. Cu alte cuvinte stim atat cat ne intrebam. Cat de important este atunci a pune intrebari si cu precadere a sti sa le pui.


Alexandru Dragomir:
Raspuns-limita
Raspuns-negare
atunci avem si duo-ul urmator:
Intrebare-pornire
Intrebare-deschidere
Asadar stabilesc pe baza acestei scheme urmatoarele proprietati ale celor doua notiuni in chestie: intrebarea-relativizeaza printr-o permanenta miscare ceea ce e constituit in masa statica a raspunsurilor.

1.Stiut-intrebare-Nestiut-raspuns-Stiut-........
Cum se face trecerea de la stiut la nestiut? Se face prin relativizarea pe care a aduce cu sine intrebarea. Ceea ce e stiut apare ca insuficient ca depasit ori inteligenta vie este in permanenta efervescenta.
Sau prin bunul simt al constientizarii conditiei "stiu ca nu stiu".Este orice palier al cunoasterii un "stiu ca nu stiu"?
In aceasta lumina "stiu ca nu stiu nimic" apare ca palierul cel mai de sus al cunoasterii.

Schema de mai sus este schema cunoasterii "vii", rodnice. Un raspuns care nu naste o intrebare, este intr-o oarecare masura o dogma. Modelul intregii dezvoltarii stiintei a mers pe modelul intrebare-raspuns-intrebare.....
A ramane tributar raspunsului, inseamna a te inchina Raspunsului. Inseamna suficienta, inseamna raspuns- negare ultima, in care nu sunt respinse numai celelalte raspunsuri initial posibile, dar sunt respinse intrebarile sporitoare, rodnice. In definitiv intrebare-raspuns formeaza un cuplu, si ele isi potindeplini eficient rolul doar impreuna.
Bertrand Russel-Metoda cunoasterii intrebare-raspuns cu limita in cunoasterea pozitiva.Pe scurt el spune ca nu orice cunoastere se poate desfasura in sensul asta. In sprijinul acestei afirmatii el spune ca metoda dialectica dezvoltata de la Parmenide la Socrate, presupune cunoasterea prin reamintire, intrebarea fiind factorul care provoaca reamintirea. Ori aceasta metoda se poate manifesta in domeniul stiintelor, sa le zicem larg, umaniste, in care prin aceasta metoda se pot corecta greseli de logica sau se pot sa noi interpretari conceptelor discutate. Dar in stiintele pozitive, zice Russel, dialectica nu mai poate fi folosita, intrucat este vorba de fapte noi, care nu pot pre-exista in constiinta noastra.
Dar, confuzia, cred, aici sta- intrebare-raspuns nu este un instrument al cunoasterii ci este o metoda. Este o logica a instrumentelor cunoasterii.

Intreruperea sirului intrebare-raspuns-intrebare... duce la incremenirea in rapuns iar la limita la incremenirea in Proiect.
In termenii lui Andrei Plesu, o persoana care detine numai raspunsuri este o persoana nedialogabila.

Intrebarea analizeaza. Intrebarea se pune referitor la ceva, ceva pe care il detaliaza, il explica in intentie. Intrebarea ia un termen si il sparge in concepte.

Valori

Valori absolute de viata:
Nicolae Steinhardt : "H.G.Wells in "The Research Magnificent" : doua mari forte : frica si aristocratia. Acum il inteleg. Frica trebuie invinsa. Nu exista in lume decat un singur lucru, decat unul : curajul. Iar secretul este sa ne purtam aristocratic. Numai gentiletea, bunatatea, calmul, purtarile frumoase au haz."
Patericul : "Odata, avva Ioan a plecat de la Sketis impreuna cu alti frati, dar calauza lor a gresit drumul, intrucat era noapte. Fratii ii zic avvei Ioan : "Ce facem , avva? Daca fratele a ratacit drumul vom umbla de colo colo pana vom pieri". Batranul le zice: " Daca-i spunem, se va supara si se va rusina. O sa ma prefac bolnav si-o sa-i spun ca nu mai pot merge si ca raman aici pana dimineata:...Si asa a facut. Fratii ceilalti i-au zis: "Nici noi nu mergem mai departe, ramanem cu tine". Si au stat acolo pana dimineata, fara sa-l sminteasca pe frate."

Crase banalitati metafizice

Acum cativa ani notam undeva ca nostalgia nu-si are locul. Vazand viata ca un drum catre limita (am sa-i zic eu) « de atins si de nedepasit », fiecare nou prezent in scurgerea timpului ma aduce cu un pas mai aproape de ea. Dar in acea credinta de...prima tinerete, credeam in progresism si in teleologia vietii.
Ma indusese in eroare si Noica: "Orice moarte buna este forma unei desavarsiri, a unei ispravi cu cap si coada. A intreba ce crezi despre moarte suna ca si cum ai intreba despre tacerea care se asterne dupa o simfonie. Nu poti sa crezi nimic despre ea: crezi numai despre implinirea care a fost simfonia."
Mai cred eu acuma ca mai este vreo simfonie?
Sau poate ca de fapt nu Noica ma indusese in eroare cat eu ma indusesem in eroare intelegandu-l gresit pe Noica. Pe atunci noi credeam intr-o realizare transcendentala a vietii, o implinire a ei care sa marcheze esentele existentei. Astazi ma gandesc ca implinirea unei vieti se realizeaza la o scara mult mai mica - la limita-individuala. Socrate vorbeste despre bine, frumos, virtute ca esente pure insa trairea efectiva tine nu de posedarea lor ci de drumul catre ele, de avutul lor in vederea drumului vietii, tot timpul. "Stiu ca nu stiu nimic" insa asta inseamna purcederea la drum catre cunoastere.
Am inteles tarziu ca sfera vietii este constituita de "crasele banalitati metafizice", iar fericirea nu tine de esente ci, ca in versurile Tapinarilor: "Fericirea...e un lucru marunt, e o aripa care vibreaza."
Asadar armonizarea unei vieti la scara esentelor a cazut fara drept de apel. Insa la scara individuala viata se poate "rostui". Si aici Socrate exemplifica perfect, prin cele spuse mai sus- viata sa s-a rostuit atat de bine incat rostul ei depaseste in seminificatie moartea.
Sfintii parinti spun repetat ca viata vesnica se castiga prin gandul orientat catre moarte.
Ma gandesc ca poate adevarata nemurire se castiga prin opozitia mortii, prin infruntarea voluntara a mortii. Sau tradus in termenii aristocratici legati de viata, printr-o suprema indiferenta in fata pericolului ce vizeaza existenta fizica.Steinhardt: "Partida despre care se stie si se vede ca nu e gata sa infrunte moartea, este de la inceput si in mod sigur, ca si invinsa. Istoria este a celor ce au stiut sa moara ori sa nu le fie teama - fizic - de perspectiva ei. (cred ca acesta-i adevaratul inteles al zicalei -asiatice mai ales- ca moartea e usa vietii)."
Si pusa astfel, problema mi se mai lamureste putin: cred ca in tinerete suntem cei mai aritocrati in fata vietii. Odata cu trecerea timpului avem atitudinea unor mici negustori de coltul strazii.

Despre nemurire

Sfantul Antonie in « Invataturi despre viata morala » : « Om se numeste sau cel rational, sau cel ce ingaduie sa fie indreptat. Cel ce nu poate fi indreptat este neom, caci aceasta se afla numai la neoameni. Iar de unii ca acestia trebuie sa fugim, caci celor ce traiesc laolalta cu pacatul nu li se ingaduie sa se afle niciodata printre cei nemuritori ».
Dar daca lumea in care traim este in esenta cazuta ? Daca prin pacatul originar lumea in care traim este una pacatoasa, sau daca, precum la Platon, traim intr-o lume imperfecta a Multiplului, chiar traind virtuos, traim intr-o lume inseparabila de pacat, intr-o lume in care virtutea nu poate fi perfecta, ci ea se recunoaste ca preponderenta asupra viciului, atunci textul Safantului parinte poate fi citit in sens platonician : nemurirea nu tine de lumea sublunara.

Nemurirea nu tine de lumea sublunara ! Adica eu nu pot trai vesnic ! Revin la Eugen Ionescu : ce scandal sa nu pot trai vesnic. Daca toate trec, daca totul dispare, atunci ce rosta mai au toate faptele, toti oamenii, toate lucrurile ? Nici unul !
Ce frumos o spune Papini : « Aici e ingropat un om care n-a putut sa devina Dumnezeu ! »
Cata omenire s-a dus pe apa sambetei neputand sa devina Dumnezeu !

Nu am dreptate spunand toate astea. Dar si ele sunt parte din joc.

A sta si a te minuna !

Despre moarte

Gandul mortii ma infioara. Au trecut 25 de ani. Realitatea, lumea pentru mine este cu totul alta decat atunci cand eram copil.Sunt doua lumi al caror continut este totalmente diferit. Eul de acum nu mai regaseste eul trecut decat in niste amintiri insolite.Cum, necum o sa mai treaca pe-atat, o sa am 50-60 de ani, si tot ce acum imi este realitate va fi disparut. Realitatea mea de atunci va fi cu totul alta. Aplic practic acelasi rationament pe care l-am aplicat de la trecut la prezent, la prezent-viitor.
Angoasa de ineluctabil este imbecila. Desconsiderarea suverana, de la inaltimea celor 25 de ani a batranetii, este o intristatoare limitare.Dar nu rational discut problema asta. Socrate este perfect rational in argumentele sale: de ce sa-ti fie frica de moarte, daca ea (moartea) este una din doua:
i)un repaus absolut, adica dupa moarte nu mai e nimic. Cine ar putea refuza o odihna vesnica? Adica daca somnul, odihna de fiecare noapte este asa binevenit si placut, o odihna vesnica cum ar putea starni groaza?
ii)o trecere intr-o alta lume, adica daca dupa moarte ar urma viata vesnica, iar asta ar insemna sa te intalnesti cu toate personalitatile trecutului cu care sa poti discuta (ceea ce pentru Socrate era, evident, un lucru extraordinar), adica daca as putea sta de vorba cu Paleologu, Mihail Sebastian etc, atunci moartea ar fi chiar desirabila.
Dar nu despre asta e vorba. Pot intelege logica sa. Ceea ce nu pot intelege de fapt, poate ca nu este moartea in sine ci vecinatatea ei. Ca in logica: moartea si viata sunt doua notiuni clare, dar batranetea si moartea sunt doua notiuni vagi: se intrepatrund. Caz concret: raman interzis cand vad o persoana care nu mai are nimic de facut, mai putin de sperat, ci asteapta in fiecare zi moartea. Cum este posibila o filosofie de viata care sa nu mai aiba asupra ce se aplica? Cum sa ma pot obisnui cu o sistema care-mi spune ca nimic nu imi mai e posibil?