miercuri, 26 mai 2010

Problema lui Gettier

Analiza clasică a cunoaşterii, care include filosofi de la Platon si până în prezent, a stabilit condiţiile necesare şi suficiente cunoaşterii, condiţii care până în anul 1963 au fost acceptate ca atare şi au fost considerate satisfăcătoare, când Edmund Gettier aduce două contraexemple, care arată că există cazuri în care, în ciuda faptului că sunt respectate condiţiile impuse în teoria clasică, nu se poate totuşi afirma despre subiectul S că are cunoaşterea faptului p. Riscului hazardului implicat de teoria clasică şi evidenţiat de Gettier i s-a răspuns în variate moduri: fie accentuând relaţia cauzală dintre fapt şi opinie aratând necesitatea unei cunoaşteri corecte a faptelor fie accentuând nevoia unei justificări corecte. În cele ce urmează încerc să arăt că luate separat cele două abordări suferă unele inconveniente, însă luând elemente valabile de le fiecare pare a rezulta o variantă eficientă.

Teoria clasică a cunoaşterii îşi propune să elimine trei lucruri: ignoranţa, eroarea şi opinia . În concordanţă cu această analiză, pentru ca un subiect S să cunoască faptul p trebuiesc îndeplinite trei condiţii care răspund rigorilor de mai sus:

1. S crede că p
2. P este adevărată
3. S este întemeiat să creadă că p

Răspunzând acestor condiţii, contraexemplele lui Gettier decurg după modelul următor:

Să presupunem că Smith şi Jones concurează pentru o anumită slujbă. Şi să mai presupunem că Smith are temeiuri puternice pentru următoarea propoziţie conjunctivă:
(d) Jones este cel care va primi slujba şi Jones are 10 monede în buzunar.
Temeiurile lui Smith pentru (d) ar putea fi că preşedintele companiei l-a asigurat că Jones va fi în cele din urmă selectat şi că el, Smith, a numărat monedele din buzunarul lui Jones acum zece minute. Propoziţia (d) implică:
(e) Cel care va primi slujba are zece monede in buzunar

Bazându-se pe propoziţia (d), Smith este întemeiat să accepte propoziţia (e).Cu toate acestea cel care primeşte slujba este Smith şi fără să ştie, are el insuşi în buzunar 10 monede. Propoziţia (e) rămâne adevărată deşi propoziţia (d) pe care se întemeia, este falsă. Astfel, deşi Smith crede că (e), deşi (e) este adevarată şi deşi Smith are temeiuri să creadă că (e), nu vom putea spune în acest caz că Smith ştie că (e).
Pentru a schematiza întregul exemplu, am să notez temeiurile lui Smith ( faptul că a fost asigurat de preşedintele companiei că Jones va fi cel selectat respectiv faptul că a numărat el insuşi monedele din buzunarul lui Jones) cu (m), iar faptele care s-au întâmplat, fără ca Smith să le fi anticipat ( ceea ce ar consta intr-o combinaţie a propoziţiei (m) cu conştiinţa faptului că preşedintele companiei nu a avut dreptate fiindcă el a fost de fapt selectat pentru slujba respectivă şi în plus a faptului că şi el avea în buzunar 10 monede) le voi nota cu (n). În acest caz,, schema logică va fi următoarea:

m → d → e

Modelul non-justificaţional.Pornind de la această schemă au fost găsite mai multe moduri de a răspunde problemei lui Gettier. Michael Williams aminteşte teoria non-justificaţională a lui Goldman care elimină condiţia justificării, spunând că faptul p poate fi considerat cunoaştere doar în măsura în care opinia mea că p este determinată direct de faptul p, adică există o relaţie cauzală între opinie şi fapt. Dispare astfel propoziţia (d) adică nevoia justificării opiniei. Schematic, putem spune astfel:

S ştie că p dacă şi numai dacă opinia lui S că p este i) adevărată şi ii) produsă de un proces cognitiv direct.

Aplicând acestea la cazul nostru schema ar trebui să arate astfel:

m → e

Se pare totuşi ca opinia lui Smith nu poate fi considerată cunoaştere întrucât (m) este fals ( dintr-un motiv sau altul preşedintele companiei s-a dovedit a nu fi o persoană credibilă întrucât nu Jones ci Smith a fost în cele din urmă angajat şi în plus este bazată pe faptul indiferent ca Jones are 10 monede şi nu pe faptul care certifică propoziţia (e) şi anume că el, Smith, are 10 monede în buzunar) şi ceea ce se întâmplă în fapt este mai degrabă de tipul n → e.
Această poziţie este însă criticabilă în măsura în care pare a da socoteală doar despre o cunoaştere obiectivabilă în fapt. Ne este greu în aceste condiţii să stabilim ce putem numi cunoaştere în ceea ce priveşe ştiinţele teoretice. Dar şi mai mult, acest tip de condiţie omologhează cunoaşterea doar posterior împlinirii faptului (adică mai întâi trebuie sa aibă loc faptul p care să cauzeze cunoaştere subiectului S). În acest caz, putem afirma că această teorie non-justificaţională nici măcar nu întruneşte condiţiile necesare pentru a putea da un raspuns problemei lui Gettier, în măsura în care cunoaşterea vizată aici, in propoziţia (e), este una anticipativă.

Modelul justificaţional. O altă cale de a da un răspuns problemei este aceea a justificării opiniei. Această modalitate poate fi formalizată astfel:

1. S ştie că p dacă opinia lui S despre p este i) adevărată şi ii) justificată

Revenind la schema exemplului nostru m → d → e, ceea ce se cere acestei scheme este o bună întemeiere a propoziţiei (d). Apare in plus faţă de teoria anterioară, tocmai propoziţia (d), adică nevoia justificării. Asta înseamnă ca Smith să aibă temeiuri în a crede că (d), să fie conştient de aceaste temeiuri tot timpul şi ca (d) să fie adevărată. Cu toate acestea propoziţia (d) se dovedeşte a fi falsă pentru că relaţia dintre (m) şi (d) nu este una solidă, care să presupună implicarea cu necesitate. Invalidarea propoziţiei (d) duce automat şi la ruperea relaţiei de implicare dintre (d) şi (e). Putem spune că Smith are o opinie întemeiată în ceea ce priveşte (e) dar nu putem spune că Smith cunoaşte (e).
Pare în această situaţie că falsitatea propoziţiei (d) a dus la invalidarea cunoaşterii. Sau, cum spun Robert Meyers si Kenneth Stern, o propoziţie (d) poate justifica o alta (e) doar dacă (d) este adevărată. Ceea ce demonstrează însă Feldman mai departe este că nici această cerinţă nu asigură cunoaşterea. Să modificăm putin exemplul astfel încât ceea ce va justifica propoziţia (e) să fie adevărat. Aşadar Smith va deduce din (m) următoarea propoziţie generalizată:

(c) Preşedintele companiei i-a spus că o altă persoană va fi în cele din urmă angajată în locul lui şi în plus, numărând monedele din buzunarul celeilalte persoane a constat că sunt 10.

Propoziţia (c) este corectă şi Smith este întemeiat să o creadă, deducând-o corect din (m). Avem acum adevărate toate cele trei propoziţii: (m), (c) şi (e). Ceea ce se pune acuma în discuţie este soliditatea relaţiei de implicare între propoziţiile (c) şi (e) şi putem constata că, problemele privitoare la relaţia dintre (m) şi (d),menţionate anterior, se regăsesc acuma între propoziţiile (c) şi (e).
În lumina acestor fapte, găsim şi a patra condiţie sugerată de Keith Lehrer ca fiind insuficientă. Acesta formula o condiţie a patra în felul următor:

Dacă S ştie că p, atunci S este complet justificat să accepte că p într-un fel care nu depinde de nici o premisă falsă.

După cum am văzut această condiţie singură nu poate fi suficientă pentru a rezolva problema teoriei clasice. Totuşi ar putea fi o condiţie necesară, fiindcă plecând de la o premisă falsă doar prin hazard concluzia mai poate fi adevărată
Dar pe lângă propoziţiile adevărate, mai este nevoie de un set de relaţii între aceste propoziţii care să acopere situaţia dată sub toate aspectele sale şi nu doar în accidentalul său.
Reluând cazul m → d → e, am observat că ceea ce împiedică acest raţionament să devină cunoaştere, deşi nu invalidează concluzia (e) este propoziţia (n), o schimbare a premiselor de bază. Am putea completa astfel că lui Smith îi lipseşte cunoaşterea acelei propoziţii (n) care validează în fapt propoziţia (e).
Cazul în întregul său este de următoarea formă:

m -> d -> e <- c <- m


Pentru ca (e) să fie adevărat ar fi suficient ca oricare dintre cele două succesiuni să se fi transformat în fapt. Ceea ce îl împiedică pe Smith să cunoască (e) este faptul că el are o vedere parţială asupra condiţiilor de realizare a lui (e) şi asumându-şi succesiunea m → d → e, el pierde din vedere o serie de factori care viciază această relaţie. Smith desigur, nu poate să cunoască toate cazurile posibile în care (e) este adevărat dar este necesar ca justificarea din care decurge (e), să trimită cu necesitate la (e). Însă pentru a putea considera că opinia (e) a lui S poate fi considerată drept cunoaştere considerăm că trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

1. Justificarea lui (e) trebuie să fie acurată şi adevărată
2. Justificarea lui (e) trebuie să fie să fie validă într-un număr variat de circumstanţe posibile.

Aplicate cazului analizat, acestea ar presupune următoarele:
Încep prin analiza condiţiei 2 care spune că justificarea (d) ar trebui sa rămână neschimbată atât în cazul propoziţiei (m) cât şi în cazul propoziţiei (n). Deoarece propoziţia (n) aduce în plus faptul că preşedintele companiei nu este o persoană de încredere şi faptul că şi Smith are in buzunar 10 monede, rezultă ca (d) este invalidată de (n). Acelaşi motiv al incompletitudinii lui (m) aplicat lui (c) conduce la o deducere hazardată a lui (e) din (c). Astfel încât considerăm că (n) este, pentru acest caz, potrivit fiindcă dă seama într-un mod mai adecvat de circumstanţele situaţiei.
În privinţa acurateţei şi valorii de adevăr a justificării, intrucât propoziţia (d) - Jones este cel care va primi slujba şi Jones are 10 monede în buzunar, am văzut că nu este implicată cu necesitate de propoziţia (m) şi aplicând rigorile regulii 1, am deduce din propoziţia (n) următoarele :

(c') Preşedintele companiei i-a spus că o altă persoană va fi în cele din urmă angajată în locul lui şi în plus, numărând monedele din buzunarul celeilalte persoane a constat că sunt 10. Smith este de asemenea în cunoştinţa faptului că preşedintele companiei nu este o persoană de încredere şi a faptului că el însuşi are 10 monede în buzunar.

Aplicând cele două condiţii, am obţinut următoarea desfăşurare: deşi preşedintele companiei i-a spus că Jones va fi angajat şi deşi Smith ştie că Jones are 10 monede în buzunar, el mai ştie măcar faptul că şi el are 10 monede în buzunar deci concluzia că cel care va primi slujba are 10 monede în buzunar este adevărată şi decurge cu necesitate.

Aşadar, aplicând elemente din cele două teorii analizate (non-justificaţională şi justificaţională) considerăm că am reuşit pe de-o parte să asigurăm veridicitatea şi temeinicia propoziţiilor impicate iar pe de alta, să asigurăm un set de relaţii valide şi constrângătoare între aceste propoziţii.