Crase banalitati metafizice

Acum cativa ani notam undeva ca nostalgia nu-si are locul. Vazand viata ca un drum catre limita (am sa-i zic eu) « de atins si de nedepasit », fiecare nou prezent in scurgerea timpului ma aduce cu un pas mai aproape de ea. Dar in acea credinta de...prima tinerete, credeam in progresism si in teleologia vietii.
Ma indusese in eroare si Noica: "Orice moarte buna este forma unei desavarsiri, a unei ispravi cu cap si coada. A intreba ce crezi despre moarte suna ca si cum ai intreba despre tacerea care se asterne dupa o simfonie. Nu poti sa crezi nimic despre ea: crezi numai despre implinirea care a fost simfonia."
Mai cred eu acuma ca mai este vreo simfonie?
Sau poate ca de fapt nu Noica ma indusese in eroare cat eu ma indusesem in eroare intelegandu-l gresit pe Noica. Pe atunci noi credeam intr-o realizare transcendentala a vietii, o implinire a ei care sa marcheze esentele existentei. Astazi ma gandesc ca implinirea unei vieti se realizeaza la o scara mult mai mica - la limita-individuala. Socrate vorbeste despre bine, frumos, virtute ca esente pure insa trairea efectiva tine nu de posedarea lor ci de drumul catre ele, de avutul lor in vederea drumului vietii, tot timpul. "Stiu ca nu stiu nimic" insa asta inseamna purcederea la drum catre cunoastere.
Am inteles tarziu ca sfera vietii este constituita de "crasele banalitati metafizice", iar fericirea nu tine de esente ci, ca in versurile Tapinarilor: "Fericirea...e un lucru marunt, e o aripa care vibreaza."
Asadar armonizarea unei vieti la scara esentelor a cazut fara drept de apel. Insa la scara individuala viata se poate "rostui". Si aici Socrate exemplifica perfect, prin cele spuse mai sus- viata sa s-a rostuit atat de bine incat rostul ei depaseste in seminificatie moartea.
Sfintii parinti spun repetat ca viata vesnica se castiga prin gandul orientat catre moarte.
Ma gandesc ca poate adevarata nemurire se castiga prin opozitia mortii, prin infruntarea voluntara a mortii. Sau tradus in termenii aristocratici legati de viata, printr-o suprema indiferenta in fata pericolului ce vizeaza existenta fizica.Steinhardt: "Partida despre care se stie si se vede ca nu e gata sa infrunte moartea, este de la inceput si in mod sigur, ca si invinsa. Istoria este a celor ce au stiut sa moara ori sa nu le fie teama - fizic - de perspectiva ei. (cred ca acesta-i adevaratul inteles al zicalei -asiatice mai ales- ca moartea e usa vietii)."
Si pusa astfel, problema mi se mai lamureste putin: cred ca in tinerete suntem cei mai aritocrati in fata vietii. Odata cu trecerea timpului avem atitudinea unor mici negustori de coltul strazii.