luni, 26 aprilie 2010

Viciu si pacat

Viciu si pacat




In una din traducerile timpurii in latina a lui Aristotel, cea a lui Grosseteste, cuvantul grec hamartia a fost tradus prin peccata, dand si termenul similar din romana astazi: pacat. Sensurile cuvantului grecesc erau: a rata o tinta sau un scop sau a nu te incadra intr-o norma, intentionat sau neintentionat. Astfel un sens mai larg trebuie avut in vedere in cele ce urmeaza pentru pacat si pentru rau decat cel mai restrains capatat astazi de act deliberat de ofensa morala, presupunand de regula o atingere adusa celorlalti.

Voi incerca in cele ce urmeza sa disting in conceptia lui Augustin despre pacat cateva elemente esentiale si anume:
1. Raul nu exista in sine ci doar in relatie cu binele. Raul este absenta bunatatii acolo unde aceasta ar fi putut aparea
2. Trupul este in slujba ratiunii care la randul ei este subordonata lui Dumnezeu
3. Pacatul survine ca urmare a rasturnarii acestei ierarhii: trupul domina vointa ratiunii facand-o pe aceasta sa-si dea acordul placerilor trupesti.

Incercand sa defineasca raul in De libero arbitrio, Augustin propune o serie de definitii care presupun existenta in sine a actului numit rau: fie ca numeste raul printr-o serie de exemple de fapte numite rele, fie ca il identifica cu acele acte care nu vrei sa ti se faca si tie sau ca acele actiuni pedepsite prin lege, toate aceste definitii presupun existenta unui act autonom care poate fi indicat in orice conditie drept rau. Aceste definitii sunt respinse pentru ca ultima definitie data sa mute caracterul rau din act in subiectul faptuitor: rea este patima, este excesul cu care acesta actioneaza, fiindca raul nu e substanta ci accident: intrucat tot ce e facut pe lume e facut bun de catre Dumnezeu si fiindca nu pot coexista doua principii absolute aflate in opozitie (adica binele si raul) rezulta ca raul din lume nu poate fi substantial.

In cartea City of God, Augustin sustine idea conform careia supremul bine il reprezinta viata eterna iar supremul rau este moartea eterna. Ambele nu sunt de gasit in lumea aceasta fiindca tot ce e lumesc e coruptibil, decade, in schimb supremul bine tine de Dumnezeu care este incoruptibil, inviolabil si imutabil. Aceasta diferenta este echivalenta dualismului dintre fiintele corporale si cele necorporale (Dumnezeu, ingerii si sufletul uman). Arata in consecinta Augustin in continuarea capitolului 4 ca tot ce este apreciat si dorit in lumea aceasta: frumusete, placeri ale simturilor chiar si inteligenta sunt trecatoare si le putem pierde oricand. Omul este insa in mod natural chinuit de dorintele corporale si pacatul lui de aici vine.
Trupul este subordonat vointei si in starea paradiziaca in care a fost omul la inceput, trupul era in deplina ascultare fata de vointa si in consecinta putea sa faca tot ce vroia insa dupa caderea in pacat posibilitatile sale de realizare s-au limitat iar omul isi doreste ceea ce nu poate avea si este chinuit de neputinta iar prin dorintele sale intense, prin durerile si placerile pe care le simte prin trup, vointa pierde din autoritatea sa.
Prin urmare cea mai mare placere este si cel mai mare dusman al ratiunii, al vointei iar aceasta este placerea trupeasca intrucat aceasta intra in posesia intregului trup si chiar mai mult: a mintii. In plus este independenta de vointa intrucat poate sa apara sau sa dispara in contratimp cu cerintele vointei. Aceasta autocratie a placerii trupesti este ulterioara caderii in pacat intrucat primii parinti aveau trupul in totalul control al vointei astfel incat nu se rusinau de goliciunea lor. Mancand din pomul cunoasterii au ajuns sa distinga intre bine si rau, au ajuns sa distinga nuante in cele ce ii inconjurau si au realizat ca sunt goi. De atunci goliciunea si unirea trupeasca sunt ascunse , se petrec departe de ochii oamenilor, fiindca ascund in ele rusinea pacatului, fiindca placerea trupului se misca independent si capata acceptul vinovat al vointei in momentul implinirii ei.
Legatura dintre barbat si femeie in sine nu este una vinovata: ea a fost instituita de Dumnezeu care le-a zis sa traiasca impreuna si sa se inmulteasca, fiindca uniti sunt una: “Ceea ce Dumnezeu a unit, sa nu desfaca omul”. Porunca de a face copii a fost data inaintea pacatului originar, in starea paradiziaca deci nu poate fi un pacat sau o rusine. Ceea ce o face astfel este placerea rusinoasa care o insoteste de fiecare data dupa primul pacat, fiindca fara acest pacat, omul s-ar fi putut reproduce fara placere. Omul insa a ales sa-si fie stapan cand l-a abandonat pe Dumnezeu, dar neascultandu-l pe Dumnezeu a ajuns sa nu se mai poata asculta nici pe sine, dominandu-si trupul.

Pentru Toma d'Aquino, am sa incerc sa arat in continuare cum functioneaza cateva din ideile sale dominanate in conceperea binelui si raului:
1. Subordonarea actiunii propriu zise si scopului acesteia ratiunii si vointei
2. Scopul vointei umane este actul iar virtutea este desavarsita doar atunci cand faptuieste binele
3. Diferenta dintre actele umane facute de om qua om, ca fiinta inzestrata cu vointa si cunoastere si actele finite umane facute de om qua simpla fiinta, dintre care doar primele sunt supuse filosofiei morale.

In questio 20 din Summa Theologiae, Toma stabileste un set de relatii foarte important in intelegerea caracterului actelor umane: vointa isi stabileste un scop care este transpus in act prin mijloace rationale. Vointa este astfel cauza eficienta a actiunii si ii precede astfel in ordine cauzala desi in ordinea generarii, forma este ulterioara materiei si ar putea parea ca actiunea este anterioara vointei. In acest sens nu se poate spune ca actul propriu zis este bun sau rau ci putem spune ca vointa care l-a determinat a fost buna sau rea.
In articolul 2, folosind in continuare acelasi set de relatii, Toma arata ca bunatatea sau rautatea actiunii nu depind in intregime de vointa, pentru ca, raspunde el, o actiune ca sa fie rea trebuie sa greseasca sub un singur aspect, insa ca sa fie buna trebuie sa fie buna sub toate aspectele: asa incat vointa buna nu este suficienta ci mai trebuie sa fie asemenea si mijloacele propuse de ratiune si actiunea in sine. In plus omul isi poate dori nu numai scopuri rele ci si actiuni rele de dragul lor.
Discutand daca bunatatea sau rautatea actiunii pot fi identice cu cele ale vointei, se obiecteaza prin faptul ca pricipiul actului interior e sufletul iar principiul actului exterior e miscarea, prin urmare principia diferite au actiuni diferite. In sed contra, Toma spune ca vointa fiind cauza eficienta iar actiunea- cauza materiala, rezultatul este o singura fapta morala., asadar desi in ordine naturala sunt doua fapte distince, in ordine morala este vorba despre unul singur.
In articolul 5 problema ridicata este daca efectele sau consecintele unei actiuni ii sporesc bunatatea sau rautatea. In masura in care rezultatele actiunii sunt previzibile atunci ele aduc un spor de bunatate sau rautate. Daca sunt accidentale- acest lucru nu se intampla. Daca un om greseste o data neintentionat: acest lucru nu ii este imputabil, daca insa repeta greseala, este vinovat intrucat avand antecedentele, putea sa o prevada.
O actiune nu poate fi sub aspect moral in acelasi timp si buna si rea. Aceasta confuzie poate aparea in cazul unei actiuni continue care in ordine naturala este una singura, daca insa caracterul ei se schimba din bine in rau sau invers, atunci vorbim de o actiune in ordine naturala insa de doua in ordine morala.

Cat priveste placerile, in questio 34, Toma spune ca nu toate placerile sunt rele. Contra celor care spun ca toate placerile sunt rele fiindca impiedica folosirea ratiunii, el spune ca placerile sunt de 2 feluri: cele trupesti care intr-adevar sunt rele si cele ale mintii, care, cu cat sunt in mai mare accord cu ratiunea, cu atat sunt mai bune. De asemenea rea este placerea in exces fiindca impiedica uzul ratiunii.
Nici pentru Toma, relatia dintre barbat si femeie nu este in sine rea, ci, ca si celelalte actiuni este judecata in functie de supunerea ei in fata ratiunii si vointei, si asa cum mancatul nu este un pacat intrucat este rational in vederea existentei individului, tot asa unirea dintre barbat si femeie nu este un pacat atata timp cat are in vedere perpetuarea specie. Dar daca ordinea rationala este depasita si apare placerea ca scop principal, atunci devine un pacat.