joi, 2 decembrie 2010

Jocul de-a vacanta

Jocul de-a vacanţa este una din piesele ce işi dezvoltă conflictul sub titlul „comediei in trei acte”. Însă fractura ce se dezvoltă între cei ce pot juca şi cei ce nu pot juca jocul de-a vacanţa atinge nuanţele dramatice ale neputinţei omului de a fi autentic într-o societate care prin inerţia dimensiunilor tinde să aplatizeze orice relief individual şi să transforme în formalism orice bogăţie potenţială a neprevăzutului.
Prilejuit de o banală vacanţa de vară petrecută la munte, jocul de-a vacanţa se transformă încet în jocul individualului din fiecare personaj, în descoperirea fiecăruia sub straturile neautentice, sub maştile sociale. Fiecare personaj descoperă că este un naufragiat într-o lume a realităţilor concrete care nu-i aparţin în mod fundamental. Că este un birou la minister, un mariaj sau bărbatul de la Civitta Vechia, Bogoiu, madame Vintilă sau Corina sunt prinşi fara scăpare într-o combinatorie a unui cotidian autarhic, incapabil a-şi da un sens.
În acest context, jocul va avea funcţia terapeutică a redescoperirii sinelui prin prisma capacităţii de a visa, de a imagina. Orice joc înseamnă într-o măsură o lume aparte: cu începutul şi sfârşitul lui şi mai ales, cu legile lui proprii, inexorabile. Jocul este ceea ce este, un joc este o frântura de realitate de sine stătătoare, cu regulile lui precise, fără echivoc, fără nuanţe. Pentru a păşi în această lume nouă, regulile trebuie să se schimbe:telefonul trebuie sa se strice, la fel ca şi radioul, tabla ştearsă iar ziarele şi scrisorile trebuie să dispară. Toate acestea însă garantează o altă realitate: una fixată în timp, care scapă curgerii, care scapă încadrărilor şi categoriilor lumii reale, vom spune că este o realitate imaginată. Aici personajele pot fi oricine şi orice: prinţi de Galles sau dansatoare de success. Aici fiecare poate visa o lume care nu există, poate visa că este ceea ce nu este. Cele două lumi nu se pot amesteca în substanţa lor: cei doi intruşi cu realitatea lor contondentă nu se pot înscrie în realitatea pensiunii Weber aşa încât trebuie expulzaţi.
Conflictul apare însă în strânsa imixtiune a celor două lumi (personajele trăiesc concret un vis într-o lume reală) în ciuda diferenţei calitative enorme dintre ele. Ştefan şi în urma lui, Bogoiu şi Jeff, cade pradă jocului pe care chiar el l-a iniţiat şi confundă planul visului cu realitatea sperând intr-un plan utopic de combinare a celor două. Însă ruptura este fundamentală- ceea ce se întâmplă în universul pensiunii Weber rămâne închis pentru totdeauna aici şi toată încărcătura emoţională ramâne închisă în acest univers etanş care este rezultatul unui joc. Ar trebui ca el să fie asumat şi, luat ca atare, să elimine dramatismul: totul a fost un joc, care, fără putinţă de a ocoli, ajunge la capăt, se sfârşeşte. Însă e un joc cu sinele fiecăruia, cu visele fiecăruia, cu fibra profundă a fiecăruia. Or când atinge adâncimi de acest fel, orice joc capătă o greutate şi o însemnătate care îl fac să-şi depăşească structura ludică de bază. Personajele sunt condamnate astfel să cadă victime propriei lor visări şi ţinând cont şi de faptul că ele capătă relief pe măsura capacităţii de a se implica în joc, de a-şi descoperi interioritatea, descoperim necesitatea articulării individuale în jurul unor limite de atins.
Jocul de-a vacanţa este jocul unei fericite redescoperiri de sine prin prisma dorinţei eliberate de prozaismul cotidianului, atât de bine cunoscut de Sebastian.